„Victor Victoria” este o producție a Metro-Goldwyn-Mayer, regizată și scrisă de Blake Edwards, cunoscut pentru seria originală de filme „The Pink Panther”. Pelicula de față, realizată în 1982, aduce în atenție o poveste fascinantă despre artiști (mai precis cântăreți), poveste plasată la Paris, în 1934. Julie Andrews și James Garner sunt starurile acestei spumoase intrigi care va smulge publicului râsete.

Julie Andrews este o actriță cunoscută în întreaga lume pentru spectaculoasele sale roluri din „Mary Poppins” (1964) și „The Sound of Music” (1965). Însă vocea ei minunată o deosebește, făcând-o eligibilă pentru musicaluri. Cu toate că Andrews s-a implicat de-a lungul carierei în roluri memorabile din filme pentru familie, iar în ultimii ani și-a împrumutat vocea unor animații, ea reușește să realizeze un rol complex, plin de substanță și umor, în „Victor Victoria” (1982). De altfel, ea își va relua rolul din acest film în 1995, într-un remake pentru televiziune. Pentru pelicula de față, Julie Andrews a primit un Glob de Aur la categoria „Cea mai bună actriță într-o comedie sau musical”. Însă nu aceste detalii frivole ne interesează în mod deosebit, ci rolul deosebit pe care Andrews a reușit să-l interpreteze și tematicile pline de substanță, ascunse printre rânduri.

Astfel, observăm că, încă din primele secvențe, ne este pusă în scenă prima temă, de altfel de o importanță majoră: artistul talentat aflat în mizerie. Cu o astfel de imagine în minte ne este mult mai ușor să realizăm că aceasta a fost starea în care s-au regăsit mulți artiști ai trecutului (spunem artist ca fiind un termen general valabil pentru întreaga paletă a celor nouă arte contemporane: arhitectură, sculptură, pictură, dans, muzică, poezie, cinematografie, televiziune și benzi desenate) – concept valabil pentru mileniile trecute, dar atât de actual până și azi. Toate acestea ne fac să ne gândim la modul de slabă apreciere din partea publicului, privitor la operele oricărui tip de artist. De altfel, istoria trecutului nostru de români ne învață că nici măcar unul dintre cei pe care îi considerăm mari valori ale țării noastre nu a fost recunoscut și apreciat la adevărata sa valoare, decât abia după moartea sa. Probabil că cel mai bun exemplu pe care îl pot oferi este cel al poetului național: cu un trai modest și o opoziție din partea rivalilor, acesta își găsește sfârșitul pe un pat din casa de sănătate a doctorului Șuțu. Așadar, până și cel considerat a fi cel mai mare artist pe care l-a produs țara noastră, a fost apreciat abia după tragicul său sfârșit, deci de ce am mai avea pretenții ca adevărații artiști să fie astăzi apreciați la adevărata valoare? Am spus „adevărații artiști” pentru că în zilele noastre este prea des întâlnit fenomenul de a ridica pe un piedestal idoli falși, care doar au avut „norocul” de a deveni cunoscuți, fără însă a avea cu adevărat talent în vreuna dintre cele nouă arte moderne.

„Victor Victoria” (1982) ridică multe întrebări atunci când analizăm cu o fină atenție temele puse în discuție, în substrat. De pildă, o cu totul altă abordare privind această peliculă o reprezintă condiția femeii la sfârșit de interbelic, cu precădere condițiunea de artist a acesteia. Pe tot parcursul peliculei întâlnim scene memorabile ce pun accentul pe comicul situației, însă ceea ce se întipărește în memoria spectatorului sunt acele secvențe în care personajul lui Andrews, Victoria, declară că în postura bărbatului poate avea mult mai multe privilegii decât în cea a femeii, considerându-se o femeie pe picioarele ei, emancipată. O astfel de declarație ar putea uimi pe oricine nu a văzut această coproducție englezo-americană, însă nu și pe cei ce cunosc tema centrală: femeia care pretinde că este bărbat care pretinde că este femeie. Pornind de la o astfel de idee, nici nu ne mai surprinde scenariul bogat în spectaculos al lui Blake Edwards. Însă, dacă este ceva ce ne poate uimi, este însăși Julie Andrews, care reușește să transforme un rol extraordinar într-unul cu adevărat spectaculos.

Dacă ne mai rămâne ceva de adăugat în final, atunci ar trebui să subliniem că artistului care se zbate într-o lume ce nu recunoaște valoarea adevărată, nu i se va întinde niciodată nicio mână. Rămâne să-și împlinească singur visele, chiar dacă va fi recunoscut doar post-mortem.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *