„They Live” este una dintre acele pelicule tipice anilor ’80, perioadă dominată, în cea mai mare parte a ei, de către genurile acțiune și S.F. Industria hollywoodiană a rulat pe bandă filme, cele mai multe dintre acestea aparținând unei categorii prea comercială (în limbaj specific, categorie B), de larg consum – idee ce s-a dorit a se concretiza în obținerea ușoară de profit, pe baza tendințelor în vogă. Microbul acestora a cuprins țara noastră în anii ’90, perioadă în care micul ecran a fost bombardat cu filme de acțiune și S.F. Pentru a înțelege acest rezultat este necesar a se cunoaște contextul dinainte de căderea comunismului. Toți cei care au fost măcar adolescenți în acea perioadă, au cunoscut sistemul opresiv ce îți dicta fiecare mișcare, gând și faptă. În pofida propriului regim, oamenii au reușit să-și creeze un sistem prin care casete video ilegale erau aduse în țară și distribuite, la fel procedându-se și cu televizoare și aparate de redare video. Tocmai din acest simțământ al subjugării, din lipsa de liber arbitru și din sentimentul de sclavie, poporul amator de filme își defula oprimarea prin vizionarea genului acțiune. Însă nici toate aceste povești despre comunism și nici genurile nu sunt subiectul ce ne frământă astăzi, ci mai degrabă o singură peliculă, uitată printre atâtea altele din acea perioadă, ce nu prin grandoare, uluire și tehnică inovativă se deosebește, ci tocmai prin substratul profund, ce trebuie pătruns.

„They Live” (1988) a intenționat să reprezinte o satiră la adresa sistemului american și a conducătorilor acestora, dar, peste ani, a ajuns să fie considerat un film cult. Astfel de cuvinte sunt cât se poate de departe de adevăr, căci nu m-aș gândi să alătur această nebunie S.F., plină de momente tensionate, unui film de artă, cu adevărat cult, cum e, spre exemplu: „Wings of Desire” al lui Wim Wenders. Departe de mine aceste gânduri. Însă, dacă există un motiv pentru care această peliculă de categorie B mi-a atras atenția, este pentru importantele idei transmise, prezentate sub o formă, putem spune, comică. Am ales acest ultim termen pentru că nimic nu pare să fie mai amuzant decât tehnicile de redare a unor personaje fanteziste, atât de folosite în anii ’80.

Ideea ce atrage atenția oricărui privitor mai atent, este cea a asemănării dintre lumea invadată de extratereștrii, a lui John Carpenter, și contemporanul nostru. Să fii obedient, să te supui, să nu opui rezistență, să te lași dus de val, să consumi, să fii un cetățean model, să te căsătorești și să procreezi – toate acestea sunt mesajele subliminale, folosite de extratereștrii din film pentru a cucerii lumea, însă direcția în care se îndreaptă astăzi umanitatea este aceea de autosubjugare, autolimitare, plină de stereotipii și creată pe un șablon ce nu ar trebui depășit. Dar există și persoane ce nu se află într-o permanentă stare de „somn” indus de mirajul consumismului, tendința acestor voci fiind de a îndemna la unicitate în diversitate. Totuși, cei ce doresc să nu se încadreze în niciun tipar, sunt apostrofați, pentru că „desenează în afara chenarului”. Acuzele pot stimula sentimentele de frustrare ale oamenilor sătui de „somnul” celor ce nu vor să vadă că sunt manipulați. Ca și pelicula, aceste rânduri de mai sus, stârnesc un gând: de ce atâta luptă și zbucium și freamăt pentru a-i trezi pe cei ce nu doresc să fie treziți din visul obedienței? Răspunsul se regăsește în ultimele minute din producția lui Carpenter: decât să rămâi pradă visului, trăiește! Chiar dacă puțin, liber de orice constrângere.

Vizionând anumite secvențe, mă obsedează ideea servită nedorit de creatorul „They Live” și, căutând o sursă de inspirație, inevitabil mă gândesc la creația lui Fritz Lang: „Metropolis” (1927). Filmul, vechi de 90 de ani, ascunde în rândurile benzilor de celuloid, montate magnific, același joc dintre stăpâni și sclavi, dintre obedienți și dominatori. Doar că, de această dată, omul nici măcar nu mai are iluzia liberului arbitru, ci este om-mașinărie, atât de adânc despuiat de umanitatea sa, încât se confundă cu mașina la care este obligat să lucreze, toate eforturile făcându-se pentru a susține un oraș, un proiect de succes pentru elita ce nu cunoaște tainele din subteran.

Fritz Lang pare să fie pionier în lumea filmului, lansând o idee magistrală care va inspira, decade mai târziu, toate producțiile ce abordează subiectul sclav-stăpân, ca o relație inevitabilă dintre confort și supunere.

Dacă există măcar un singur motiv pentru care cineva ar trebui să vadă sau să revadă „They Live” (1988), este pentru perspectiva proaspătă pe care un astfel de film este capabil s-o redea și, odată cu aceasta, poate pentru o posibilă soluție spre o altfel de „normalitate”.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *