Cred că nu există persoană care să nu fi auzit de „Fantoma de la Operă”, dar, în caz contrar, ar trebui să cunoașteți că acesta a fost titlul unui roman al lui Gaston Leroux, publicat – inițial ca serie, într-un ziar francez, între sfârșitul lui 1909 și începutul lui 1910, iar în volum la sfârșitul lui martie 1910. De atunci încolo, romanul capătă succes și devine extrem de faimos, odată cu apariția musicalului din 1986, a cărui muzică este scrisă de Andrew Lloyd Webber, pe versuri de Charles Hart, cu o adaptare de Richard Stilgoe.

În 1925, s-a realizat primul film inspirat din roman, care a fost o peliculă alb-negru mută, iar odată cu apariția sunetului în filme, acesta a fost relansat, având încorporată și partea audio, în 1930. Filmul trebuia, inițial, să aibă o continuare cu titlul „Întoarcerea fantomei de la operă”, însă, cum actorul principal se afla sub contract cu o altă casă de producție, iar sănătatea sa îl împiedica să joace, aceasta nu a mai fost realizată.

„Fantoma de la operă” a cunoscut nenumărate ecranizări, readaptări în mini-serii și filme de televiziune, dar și spectacole, incluzând „Fantoma de la operă pe gheață” din 1995, lansată în 2006 pe DVD. „Fantoma de la operă” este un musical ce prezintă povestea tragică de dragoste neîmpărtășită a Fantomei – un personaj desfigurat, solitar, ce trăiește în subteranul clădirii Operei din Paris.

De departe cea mai impresionantă ecranizare a poveștii este cea din 2004, regizată de Joel Schumacher, unde Gerard Butler, Emmy Rossum și Patrick Wilson interpretează un perfect triunghi amoros plin de pasiune, temeri, lupte lăuntrice și resemnare amară.

Filmul impresionează – prin jocul atât de real al actorilor care te fac să trăiești alături de ei povestea; costumele atât de genial realizate și, fără nici un dubiu, magnifica muzică. De fapt, aparent, filmul pare să pună în scenă, la scară largă și fără să precupețească nici un efort sau resurse financiare, o minunată operă.

Pelicula prezintă, pe parcurs, lumea fascinantă, dar excentrică a operei, a teatrului dramatic, în care oamenii sunt ostili unii celorlalți, iar adevărata prietenie și susținere este greu de găsit în tot acest ansamblu.

Personajul Erik, Fantoma de la operă, este unul complex, plin de vitalitate, expresiv, geniu al muzicii și punerii în scenă, la toate acestea adăugându-se nota de nebunie caracteristică oricărui geniu, dublată de sentimentul de respingere a sa de către Christine. Când Erik se află la paroxismul demenței sale, amenințând viața lui Raoul (iubitul Christinei), doar atingerea și sărutarea femeii iubite – fapt ce denotă acceptare – gesturi pe care nici propria sa mamă nu i le-a oferit, declanșează în mintea lui Erik o urmă de înțelegere, de acceptare a situației și de umanitate, determinându-l să îi elibereze pe cei doi.

Personal, nu cred că acest personaj ar fi fost la fel de bine interpretat dacă ar fi fost jucat de către altcineva. Gerard Butler îi conferă dinamism, ajungând să ne facă să simțim că trăiește rolul.

Interpreta Christinei, Emmy Rossum, este o tânără – pe atunci în vârstă de 16 ani – care, deși neexperimentată, își joacă rolul mai bine decât te-ai fi așteptat de la o „debutantă”. Poate că și vârsta actriței joacă un rol important în interpretarea personajului ingenuu. Christine este tânăra frumoasă, rămasă orfană la vârsta de 7 ani, care iubește scena, necunoscând altceva. Cu sprijinul Fantomei, gustă din succes și, astfel, își regăsește prietenul din copilărie, Raoul, viconte de Chagny, actual patron al artelor pentru Opera din Paris.

Dacă, la început, pare atrasă de Fantomă, pe parcurs acesta o sperie și, practic, o împinge în brațele vicontelui de Chagny. Însă, nu pentru mult timp, deoarece Erik o atrage iar în lumea sa, numai pentru a o răpi în final, când ea îl trădează. Pentru câteva momente, personajul Christine pare scindat, rupt în două – între fascinația pentru Erik și sentimente pentru Raoul.

Povestea ține să rămână realistă, prezentând fapte cu care se poate rezona, așadar nici măcar o tânără naivă și cu un suflet bun nu poate iubi o bestie. Ceea ce filmul ține să ne reamintească este adevăratul motiv pentru care Christine simțea o oarecare aversiune față de Fantomă: bestia nu se afla în chipul său, ci în fapte și comportament. Micuța balerină nu poate da uitării actele de cruzime și crimele săvârșite de Fantomă în numele așa-numitei iubiri pentru ea.

Jocul actorilor secundari poate părea unul forțat sau lipsit de profunzime ori vlagă, însă, în realitate, este perfect pentru fiecare interpret, așa cum o cere rolul fiecăruia în parte. Având în vedere faptul că distribuția este compusă din actori, iar nu din cântăreți de operă, interpretarea acestora a fost impresionantă și cât se poate de reală, exceptând momentele voite – în care execuția este una teatrală, cu scopul de a sublinia anumite momente cheie din poveste.

Combinația dintre scenele filmate alb-negru (care păstrează autenticitatea, având o puternică granulație a peliculei) și filmarea color ireproșabilă (parte a amintirilor vii ale unuia dintre personajele rămase în viață) este una inedită, oferind spectatorului un cocktail vizual de excepție. Declanșatorul amintirilor este un candelabru vândut la licitație, martor imobil al tragediei din noaptea în care Fantoma distruge Opera.

Decorurile sunt impresionante prin strălucirea și grandoarea lor. Acestea sunt, în cea mai mare parte a lor, specifice lumii spectacolului, iar dacă ne gândim la bârlogul Fantomei, acesta este extrem de bine pus în scenă.

Tot legat de decoruri, este cunoscut faptul că, pentru acest film, nu a fost construită o clădire a Operei, ci doar o miniatură, iar scena de pe acoperiș ar fi putut releva acest detaliu, însă nu o face, fiind extrem de bine realizată. Doar scena în care Opera ia foc a fost reală, regizorul dorind ca acest detaliu să fie autentic. Scenariul a fost scris în sudul Franței, în 1989, de către Joel Schumacher și Andrew Lloyd Weber.

Muzica din film – de asemenea aparținând lui Andrew Lloyd Weber – este excepțională, îți dă fiori și te face să vrei mai mult. Actorii principali și-au cântat singuri bucățile lor muzicale, având la activ un trecut cu experiență în musicaluri și operă. Însă, interpreta personajului Carlotta, actrița Minnie Driver, nu avea experiență în operă, astfel că a fost dublată de către Margaret Preece, o profesoară de muzică din Solihull, Regatul Unit. Muzica a fost interpretată la 105 instrumente de orchestră, care în combinație cu vocile actorilor îți dau senzația de trăire a momentului.

Înainte de acest film, Gerard Butler nu a luat niciodată lecții de muzică. Pentru rolul său, Butler s-a pregătit cu luni înainte. Însă acesta nu a fost de la început al său, nume mari de actori fiind luate în considerare: John Travolta, Meat Loaf, Heath Ledger sau Antonio Banderas. Cel din urmă are o experiență în musicaluri, o voce profundă, dar și un puternic accent spaniol, pregătindu-se vocal vreme de mai mulți ani pentru rolul Fantomei, interpretându-l în „Great Performences: Andrew Lloyd Weber: The Royal Albert Hall Celebration”, în 1998. Însă, nu doar aceștia ar fi putut avea o bună apariție în film. Hugh Jackman și Anne Hathaway s-au aflat, de asemenea, pe lista cu posibili interpreți ai rolurilor Fantomei și Christinei, însă datorită altor angajamente ale acestora, în alte proiecte, cooptarea lor nu a fost posibilă. Surprinzător, cei doi s-au întâlnit în 2012, într-un alt musical de excepție: „Les Miserables”. Pentru film, Andrew Lloyd Weber a compus special 15 minute de muzică nouă, care nu s-a regăsit în spectacolul acestuia din 1986.

Scena din bârlogul Fantomei, în care candelabre se ridică din apă, a fost filmată dintr-o singură încercare (acestea aprinzându-se imediat ce atingeau aerul), nemaiputându-se repeta vreodată, deoarece nu s-au folosit nici efecte speciale, nici jocuri de lumini.

Costumele sunt o operă de artă în sine, de la minunatele costumații de scenă, care intenționat trebuie să fie grandioase, până la cele de epocă ce ilustrează, cât se poate de autentic, îmbrăcămintea din a doua jumătate de secol al XIX-lea și început de secol XX.

În prima parte a desfășurării acțiunii, putem observa un detaliu, aparent fără importanță, dar care ascunde un adevăr universal valabil: primadona spectacolului se află la repetiții, iar femeile responsabile de curățenie își astupă urechile pentru a nu o mai auzi pe divă, fapt ce denotă că un caracter urât al omului îl face de nesuportat pentru cei mulți.

Jocul, culorile, luminile, combinația de lirică, muzică și replici, fac din acest film un adevărat succes. Un film ce trebuie văzut, măcar o dată în viață.

Titlu: „The phantom of the opera” (2004)
Gen: Dramă, Musical, Romantic
Regizor: Joel Schumacher
Scenariști: Andrew Lloyd Webber, Joel Schumacher
Producători: Jeff Abberley, Sarah Arnott, Julia Blackman, Keith Cousins, Louise Goodsill, Paul Hitchcock, Ralph Kamp, Andrew Lloyd Webber, Christopher James Mitchell, Eli Richbourg, Austin Shaw
Muzică: Andrew Lloyd Webber, Charles Hart, Richard Stilgoe, Mike Batt, Jean-Luc Chalumeau
Distribuție: Gerard Butler, Emmy Rossum, Patrick Wilson, Miranda Richardson, Minnie Driver
Durată: 143 minute
Buget estimat: 70,000,000 $

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *