„Omul cu masca de fier” a fost produs în 1998 și a fost prezentat pe micile noastre ecrane de nenumărate ori. Randall Wallace s-a ocupat de regia și scenariul acestui film incredibil de sensibil. Despre regizorul acestei pelicule putem spune că nu regia este punctul său forte, acesta fiind mai degrabă specializat în realizarea de scenarii. Pe lângă „The Man in the Iron Mask”, Wallace a plăsmuit scriptul pentru marea capodoperă „Braveheart” și pentru „Pearl Harbour”. În domeniul regiei, acesta s-a lansat cu opera de față, rămasă un insucces în rândurile specialiștilor, dar un mare triumf pentru cunoscătorii adevăratei arte ce a stat în spatele muncii a mii de oameni.

„The Man in the Iron Mask” are la bază, seria „Vicontele de Bragelonne” parte din ciclul muschetarilor al lui Alexandre Dumas Pere. Această bucățică dintr-un întreg a fost adaptată, dându-i-se un nou suflu, sub o altă formă. Odată cu încheierea celor două volume „După douăzeci de ani”, care urmează după „Cei trei mușchetari”, „Vicontele de Bragelonne” reia acțiunea după zece ani de la ultimele evenimente, rămânând ca cititorul să descopere singur cine sunt noile personaje și, mai ales, care este misterul „Omului cu Masca de Fier” ce trebuie dezlegat. Dumas Tatăl și-a imaginat o lume complexă atunci când a scris acest întreg ciclu de 5-8 volume (în funcție de ediția tipărită), realizând o descriere cât se poate de verosimilă a vremurilor de glorie, dar și pline de mari turbulențe, ale Franței secolului al XVII-lea. Creat pe baze istorice, Dumas și-a imaginat comploturi și a creat evenimentelor reale dedesubturi întortocheate, cum numai o minte ageră ca a sa putea realiza.

Plecând de la o astfel de bază, Wallace a realizat propriul său scenariu, inspirat fiind de marele maestru al Franței de secol XIX. Și cum numai creatorul unei scrieri complexe are viziunea de ansamblu și detaliile bine structurate, era natural ca tocmai acesta să se ocupe și de punerea în scenă a unui film ce rămâne un drag omagiu adus părintelui capei și spadei.

Putem spune că regizorul Randall Wallace și-a documentat chiar foarte bine tematica, proiectând apoi o peliculă cât se poate de aproape de adevărul reconstituirii istorice. În acest caz, mă refer la mizeria de pe străzile Parisului, înfățișată pe ecran, a decadenței vremurilor, realizată prin imagini cu doamne ale nopții, dar și a înfățișării stării națiunii, prin imaginile ce vorbesc de la sine – cu populația Parisului ajunsă la disperare din cauza lipsurilor multe, în particular a hranei. Poate că pentru un privitor ce nu aprofundează istoria universală, astfel de scene sunt de neimaginat, dar pentru cunoscători aceasta este o reflexie a unor vremuri ce nu pot fi uitate cu ușurință. În contrast cu toate acestea, opulența, bogăția și fastul de la curtea magnificului Ludovic al XIV-lea sunt ca o palmă dată peste față. Astfel de antiteze demonstrează că Randall Wallace este, în primul rând, un scenarist dăruit și, în al doilea rând, un regizor care scoate în evidență estetica și poezia din cea mai simplă imagine. Însă nu trebuie trecut cu vederea că strălucirea oferită peliculei se datorează și altor trei factori importanți: actorii interpreți ai unor roluri ce apasă pe umerii lor, muzica epică realizată de Nick Glennie-Smith și costumația splendidă, creată special pentru a da strălucire epocii Regelui Soare.

De când am văzut pentru prima dată acest film, cu peste 15 de ani în urmă, am avut ocazia să descopăr actori cu adevărat talentați, prea puțin recunoscuți după reputație, la acea vreme. Cu toate că Gerard Depardieu este probabil la fel de celebru precum Alain Delon, meritele sale în arta cinematografică nu sunt atât de larg cunoscute precum ale mai faimosului său coleg de breaslă. În pofida acestora, Depardieu a preluat asupra sa sarcina interpretării unui rol dificil, Porthos. Fiind un rol care, în aparență, pare o simplă rutină actoricească, necesită totuși o bună cunoaștere a gesticii, a mimicii și, bineînțeles, a largheții inimii. Jeremy Irons a adus un plus de sobrietate și conștiinciozitate filmului cu rolul lui Aramis – eternul popă ce nu se poate lepăda de arme și lupte. Implicarea de care actorul dă dovadă conferă un aer solemn producției. Gabriel Byrne părea să fie alegerea evidentă pentru rolul lui D’artagnan, un caracter onorabil – înainte de toate – integru și plin de pasiune. Byrne conferă un strop de romantism dramatic unui personaj de legendă. John Malkovich a preluat pentru peliculă dificilul rol a lui Athos, de care s-a achitat formidabil, oferindu-i o aură paternă înduioșătoare, un sânge rece atât de caracteristic rolului, dar și un strop de stil personal, ce nu poate fi decât savuros.

Nu poate fi deloc ușor să te ridici la standardul Dumas, dar „Omul cu masca de fier” face cinste creatorului personajelor nemuritoare.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *