Cu 2.000 de ani în urmă, Aristotel a lansat o revoluție a fericirii. La acel moment, filozofii greci încercau să definească cu precizie ce înseamnă această stare. Unii considerau că provine din hedonism și reprezintă căutarea plăcerii. Alții au venit cu argumente din perspectiva tragediei, considerând că fericirea este un obiectiv, o destinație finală pentru care merită să trăiești. Aceste idei încă fac parte din lumea contemporană, fie în decadența Instagramului și cultura gourmet, fie în noțiunea despre rai a creștinătății. Însă Aristotel a propus o a treia opțiune.

În opera sa, Etica nicomahică, el descrie ideea de fericire eudemonică și afirmă că, în esență, fericirea nu este nici sentiment, nici promisiunea de aur, ci o practică. „Este trăită într-un fel care desăvârșește scopul nostru”, spune Helen Morales, clasicist de la Universitatea din California. Tot ea adaugă: „Este înfloritor. Aristotel spunea: «Nu mai sperați la fericirea de mâine. Fericirea se antrenează în tot procesul». Acum, mii de ani mai târziu, dovezi că Aristotel ar fi înțeles, într-o oarecare măsură, fericirea s-au descoperit în cel mai surprinzător mod: le avem în genomul nostru”.

Descoperirea este ultima dintr-o serie de descoperiri din aria genomilor sociali. În 2007, John Cacioppo, profesor de psihologie și neuroștiințe comportamentale de la Universitatea din Chicago, și Steve Cole, profesor de medicină de la Universitatea din California, Los Angeles, au identificat o legătură între singurătate și modul în care genele se exprimă. În studiile lor, oamenii de știință au comparat mostre de sânge de la șase oameni care se simțeau izolați social cu mostre ale altor opt oameni care nu se simțeau izolați. La participanții singuratici, funcția genomului s-a schimbat în așa fel încât riscul unor boli inflamatorii era crescut și răspunsul antiviral scăzuse. S-a ajuns astfel la concluzia conform căreia creierul acestor subiecți a ajuns să asocieze singurătatea cu pericolul, punând corpurile lor într-o stare defensivă.

În termeni istorici și de evoluție, Cacioppo sugerează că această reacție poate fi un lucru bun deoarece ajută celulele imune să ajungă la infecții și contribuie la vindecarea rănilor. Dar acesta nu este un mod de a trăi. Inflamația încurajează dezvoltarea celulelor canceroase și de plăci în artere. Pare să ducă la incapacitarea unor celule din creier, fenomen ce favorizează apariția unor boli cu caracter de degradare neuronală. Potrivit lui Cole, reacția la stres contribuie la „amanetarea sănătății noastre pe termen lung în favoarea supraviețuirii noastre pe termen scurt. (…) Corpurile noastre sunt programate să-și încheie existența mizeră” (n.a.: în acest caz, „existența mizeră” se referă la starea de singurătate și izolare).

La începutul anului 2010, Cole a vorbit despre lucrarea sa la o conferință susținută în Las Vegas. În audiență se afla Barbara Fredrickson, un reputat psiholog pozitivist de la Universitatea din Carolina de Nord de la Chapel Hill, fostă colegă de facultate cu profesorul Cole. Felul în care acesta a vorbit în Las Vegas a pus-o pe gânduri: dacă stările de stres, inclusiv singurătatea, au cauzat ca genomul să răspundă într-un mod distructiv, oare experiențele pozitive pot să aibă efectul opus? „Aspectele eudemonice și cele hedonice ale stării de bine au fost conectate anterior cu longevitatea, așa că posibilitatea de a găsi efecte benefice pare plauzibilă”, a spus Fredrickson. La o zi după conferință, aceasta i-a trimis un e-mail lui Cole, iar până în toamna acelui an au pus bazele unui proiect comun. Echipa lui Fredrickson realiza profilul unui grup de participanți, folosind chestionare pentru a determina ce înseamnă pentru ei fericirea, apoi preleva un eșantion din sângele lor. Cole urma să analizeze aceste eșantioane pentru a vedea dacă există tipare.

Fredrickson credea că hedonismul se va dovedi mai pregnant decât eudemonismul, respectiv că acele sentimente concrete de fericire se vor înregistra în genom mult mai puternic decât noțiunile abstracte ale sensului și scopului. În acest timp, Cole se arăta sceptic privind posibilitatea unei conexiuni între fericire și biologie. El a lucrat cu tot felul de cercetători, încercând să găsească un răspuns genomic la orice – de la yoga șimeditație până la tai chi. Uneori făcea descoperiri interesante, pentru ca apoi să își dea seama că sunt date fără importanță, care nu duc nicăieri. Pentru că a lucrat mult timp cu starea opusă fericirii, Cole știa ce trebuie să caute în mostrele de sânge.

aristotelic 2

Comparând datele, a descoperit că presupunerea lui Fredrickson era greșită. „Toată această stare de bine hedonică nu se putea interconecta cu genele”, a spus Cole. Cole a cercetat și aspectele legate de fericirea eudemonică, iar ceea ce a găsit este destul de impresionant. Rezultatele, deși mărunte, erau semnificative. Studiul indica că oamenii cu un nivel ridicat de fericire eudemonică aveau profilul genetic opus celor care sufereau de izolare socială: nu exista inflamație, în timp ce răspunsul antiviral era crescut. De la primul test, din 2013, au existat trei încercări de repetare a testului, soldate cu succes, inclusiv unul realizat pe un eșantion de 122 de subiecți, iar altul, pe 108. Potrivit lui Cole, lipsa eudemonicului poate fi la fel de dăunătoare ca obezitatea sau fumatul. Deși subiecții cu un nivel ridicat de fericire eudemonică experimentează adesea stări hedonice, beneficiile sănătății au tendința să apară doar la cei despre care Aristotel spunea că duc o viață bună.

Dar ce este, mai precis, această cvasimitică viață bună? La ce ne referim când vorbim despre eudemonism? Pentru Aristotel, aceasta însemna o combinație de rațional și o formă de virtute, deși acest concept a fost corupt de moralitatea creștină.

Un alt indiciu a venit dintr-un colț academic îndepărtat. Încă de la începutul anilor 1970, psihologul Brian R. Little a fost interesat de ceea ce el numea proiectele personale. El și colegii săi de la Universitatea Cambridge au urmărit zeci de mii de proiecte personale la mii de subiecți. Cei mai mulți oameni, sugerează munca lui Little, au vreo 15 proiecte la un moment dat, de la cele mai banale până la cele mai complicate – cum ar fi încercarea de a-ți da seama cum să aduci pacea în Orientul Mijlociu. Little se referă la cea de-a doua categorie ca fiind proiecte „cu substanță”. Una dintre cele mai solide descoperiri ale sale este aceea că, pentru a ne aduce fericirea, un proiect trebuie să aibă două calități: trebuie să fie semnificativ într-o oarecare măsură și trebuie să fie eficient pentru noi. Urmărind descoperirile lui Cole și Fredrickson, Little a remarcat că se potrivesc cu ideile lui. La fel ca în cazul eudemonismului, definiția proiectului cu substanță este variabilă.

Se pare că această variabilitate este probabil cea mai încurajatoare calitate pe care și proiectul cu substanță al lui Little, și eudemonismul lui Aristotel o au, deoarece transformă găsirea fericirii într-o posibilitate. Până și cel mai temperamental introvertit sau cel mai deprimat dintre oameni are capacitatea de a găsi un proiect cu substanță care să se potrivească firii sale. Descoperirea nu va aduce doar plăcere; ea ne poate aduce câțiva ani de viață în plus în care să ne finalizăm proiectele.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verificare anti-roboți *Captcha loading...