Scrisoare către trecut

Mi-ai dat curaj. Aripi să pot zbura.

Mi-ai dat o voce pe care nu credeam că o am. Ai crezut în mine când alții așteptau să dau greș.

M-ai ridicat pe culmi și apoi mi-ai dat drumul în gol. Nu aveam plasă de siguranță la fundul abisului, nu aveam nici aripi să pot zbura. Tu mi le tăiaseși.

M-am prins de stânci încercând să opresc căderea. Stânca dură îmi aluneca mereu de sub mână. Am căzut mult timp gândindu-mă: de ce?

Un înger a coborât de pe muntele său și m-a prins în brațe. Eram grea dar încet m-a ridicat din abis. A trecut mai mult timp decât la cădere, dar cu fiecare milimetru se năștea o nouă forță în mine. Năzuințe și credințe, speranțe și vise, toate spulberate de tine, au renăscut sub atingerea îngerului. Azi sunt mult mai puternică, am o voce ce poate zgudui și munții din loc, am încredere în mine și mă cunosc mai bine decât ai făcut-o tu vreodată. Și, oh, îngerul nu m-a părăsit nici o clipă! Mi-a rămas alături să mă ocrotească și să mă păstreze în siguranță, fascinat de toate aspectele mele.

Așa că îți mulțumesc că ai fost un bou. Până la urmă mi-ai făcut mai mult bine decât ai crezut.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verificare anti-roboți *Captcha loading...