Mașina timpului este unul dintre cele mai fierbinți subiecte ale Hollywood-ului, fiind prezentată în diverse filme și sub multiple forme, însă ideea a aparținut lui H.G. Wells, scriitor recunoscut pentru alegerea unor subiecte utopice, de ficțiune, dar în mod special pentru cartea sa „The Time Machine”. A trăit între anii 1866-1946 și a lăsat în urmă capodopere ale genului științifico-fantastic, cum ar fi: „Războiul lumilor”, „Omul invizibil”, „Primii oameni în Lună”, „Insula Doctorului Moreau” sau „Mașina timpului”. Alături de Jules Verne, H.G. Wells este recunoscut ca „părinte al genului S.F.”.

Din multitudinea de proiecții cinematografice care abordează subiectul mașinii timpului, doar trei filme atrag atenția: „The Time Machine” (1960), „Time after time” (1979) și „The Time Machine”(2002), acest fapt datorându-se numitorului comun pe care-l au: romanul publicat în 1895. H.G. Wells oferă cititorilor săi un text utopic, dar simplu de urmărit, pe când adaptările ecranizate ale cărții complică povestea: sunt inventate noi scene și situații în care este prins Călătorul în Timp.

Fiecare dintre filmele amintite acoperă un motiv central care este „motorul” călătoriei în timp: fie că este vorba despre cunoaștere, justețe și moralitate sau iubire. Și, cu toate că maniera de abordare este diferită, împreună au un numitor comun ce depășește limita așteptărilor: în fiecare dintre cele trei întâlnim o secvență care face trimitere directă la deceniul în care a fost produsă pelicula. Diferite și totuși la fel, acestea reprezintă, individual, maximum din ceea ce tehnica vremii permite, fiecăruia în parte, să ilustreze.

Pelicula din anii ’60 este o reprezentare fascinantă, o punere în scenă spectaculoasă pentru timpul în care a fost realizat filmul. Alegerea regizorului de a păstra secvențele în care lumea se schimbă, în timp ce personajul principal călătorește în timp, par a fi chiar ele parte din viitor, însă, în realitate, acesta este un procedeu vechi, născut odată cu evoluția filmelor.

Ignorând secvențele în care apar, prea evidente, mici machete ce vor să imite un peisaj sau altul, aflat în plin proces de distrugere, ne concentrăm pe esența filmului: cunoașterea primează, dincolo de orice.

O notă discordantă în acest trio o face pelicula din anii ’70, care prezintă mult mai fantastic povestea scrisă cu 84 de ani în urmă. În „Time after time” , autorul devine personajul propriei sale povești științifico-fantastice, iar pentru a complica lucrurile, răufăcătorul Jack Spintecătorul este scos din mit și din negura timpurilor.

Aparent, acest film din deceniul al șaptelea al secolului trecut vrea să imite una dintre multele pelicule televizate britanice din acea perioadă, ajungând chiar să spună o poveste trasă de păr, conținând acțiune și elemente fantastice. În realitate, esența se dovedește a fi una plină de substanță, în care întâlnim justițiarul fără voie, omul care își depășește temerile și fobiile pentru a îndeplini un ideal mai presus de el: dreptatea care trebuie aplicată, indiferent de consecințe. Însă, ca povestea să nu fie scurtă și bazată doar pe acțiune sau adrenalină pură, este inserată o idilă. Aceasta îi va dovedi eroului că nimic nu este mai presus de dragoste și că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a salva persoana iubită.

Pe de altă parte, avem pelicula din 2002, care este bijuteria coroanei acestei teme. Această ultimă adaptare prezintă o poveste de dragoste dusă dincolo de timp, care se dovedește a fi catalizatorul călătoriei temporale și a descoperirii pe care personajul principal o face despre sine: locul său în timp și, de ce nu, adevărata iubire, ce îi oferă liniște sufletului său zbuciumat.

Acest film este într-adevăr cel mai bun din trio, deținând elementele necesare unei pelicule de excepție: muzică, imagine, costume, joc actoricesc, decor și efecte speciale. Pentru o peliculă contemporană cu privitorul, era de așteptat ca între imagine și sunet să existe o îmbinare atât de perfectă. Tehnica noului mileniu a permis realizarea un mixaj vizual-auditiv excepțional, care transportă spectatorul în acea lume.

Costumația utilizată pentru „The Time Machine” (2002) conferă publicului ideea că, pentru realizare, a fost necesar un studiu amănunțit asupra îmbrăcăminții vremii, iar specialiști în domeniu au fost consultați.

Decorul este și el impresionant; redat cu fidelitate, acesta devine piesa centrală, fără de care nimic nu ar fi fost ceea ce este. Nu poți să nu te gândești, văzând cât de fin realizată este imaginea timpurilor, că o asemenea producție nu putea fi făcută fără ajutorul a sute sau mii de oameni, fie ei actori, constructori, peisagiști, figuranți sau decoratori. Atenția pentru detalii ocupă un loc foarte important în film, oferind cheia spre deznodământ.

Fiecare dintre cele trei pelicule, bazate pe romanul lui H.G. Wells, este unică și originală. În acest caz, nu poți fi părtinitor, declarând că un film este mai bun decât celălalt, pentru că ar fi total greșit. Tocmai de aceea, dacă anterior am pomenit de costumația, decorul și muzica celei mai recente ecranizări, este normal să vorbesc măcar un pic și despre aceste aspecte ale celorlalte două.

Decorul din „Time after time” este mai mult o derulare de imagini din San Francisco, exceptând momentele în care ne aflăm în interior, unde, pe alocuri, întâlnim mai degrabă elemente de inspirație britanică, decât tipic americane. Acest fapt nu este neapărat un punct negativ pentru film, doar că locul în care scenariștii au ales să se întâmple acțiunea este unul neinspirat.

Cât privește muzica, aceasta este una tipică anilor ’70, având adăugate efecte sonore atât de caracteristice filmelor acelor vremuri.

Costumația a fost bine realizată, având în vedere că posibilitățile anilor ’70 erau diferite față de cele actuale. Nu putem spune că pelicula excelează la acest capitol, dar este un mijloc prin care apropie spectatorul de acțiunea prezentată.

Pelicula din anii ’60 se deosebește, totuși, de celelalte două: deși nu oferă prea multă importanță costumației, aceasta este, totuși, corect reprezentată din punct de vedere istoric. Cât privește decorul, el este fie unul de interior, tipic secolului al 19-lea, fie contemporan cu realizarea filmului sau doar unul fantastic, unde imaginația realizatorilor săi a încercat să păstreze cât mai mult din descrierile originale ale lui Wells.

Probabil că nu se va încheia aici povestea mașinii timpului, iar, cândva, va apărea într-o nouă versiune, care ne va purta, din nou, în timp.

Titlu: „The Time Machine” (1960)
Gen: science-fiction
Regizor: George Pal
Scenarist: David Duncan după un roman de H. G. Wells
Producător: George Pal
Muzică: Russell Garcia
Distribuție: Rod Taylor, Alan Young, Yvette Mimieux ș.a.
Durată: 103 minute
Buget estimat: 750.000 $

Titlu: „Time after Time” (1979)
Gen: science-fiction
Regizor: Nicholas Meyer
Scenariști: o poveste de Karl Alexander și Steve Hayes, cu un scenariu de Nicholas Meyer
Producători: Herb Jaffe, Steven-Charles Jaffe
Muzică: Miklós Rózsa
Distribuție: Malcolm McDowell, Mary Steenburgen, David Warner ș.a.
Durată: 112 minute

Titlu: „The Time Machine” (2002)
Gen: science-fiction
Regizor: Simon Wells
Scenariști: David Duncan, John Logan după un roman de H.G. Wells
Producători: Arnold Leibovit, David V. Lester, John Logan, Laurie MacDonald, Walter F. Parkes, Jorge Saralegui, David Valdes
Muzică: Klaus Badelt
Distribuție: Guy Pearce, Yancey Arias, Mark Addy ș.a.
Durată: 96 minute
Buget estimat: 80.000.000$

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verificare anti-roboți *Captcha loading...