Renumitul roman tragic „La răscruce de vânturi”, scris de Emily Bronte, rămâne și peste secole o carte de referință a literaturii universale. Creatoarea personajelor Catherine și Heathcliff nici nu-și putea imagina vreodată că, odată cu apariția unei invenții spectaculoase – cinematograful – romanul ei, publicat cu doar un an înaintea morții sale, va ajunge să fie distribuit maselor prin jocul actoricesc de pe un ecran argintiu. „La răscruce de vânturi” a fost reinterpretat pentru marele ecran de nenumărate ori, fiind chiar adaptat în câteva rânduri și de industria de la Bollywood.

Însă, cele ce se deosebesc de marea majoritate a filmelor, sunt două pelicule aflate la jumătate de secol distanță. Prima, cea din 1939 – an în care „Pe aripile vântului” a cunoscut un succes răsunător pe marile ecrane, îl are în distribuție pe Laurence Olivier, marele star al cinematografului clasic, figură dominantă pe scena teatrului britanic. Cea de-a doua producție, din 1992, îi prezintă în rolurile principale pe Juliette Binoche și Ralph Fiennes. Ambele producții se disting între atâtea alte versiuni – și cum să nu îndrăgești vechea versiune, când Olivier interpretează rolul lui Heathcliff atât de teatral, punând emfază pe esența personajului său? În același timp, varianta din 1992, aduce un suflu nou, fiind singura versiune a filmului în care apar și copiii primei generații. Însă, indiferent care dintre aceste două pelicule ai alege să urmărești, emoția și sentimentele tumultoase, trăite de personaje, îți vor fi transmise și dincolo de ecran.

Heathcliff și Catherine sunt personajele principale prinse în tragedia din „Wuthering Heights”. Pentru început, ar trebui să explicăm titlul, acesta fiind și numele casei în care cei doi protagoniști cresc împreună, fără a fi frați, dar pe care îi leagă o uniune mai puternică decât cea de sânge – o prietenie sinceră, devenită, pe parcursul anilor, iubire pură.

Pentru a putea înțelege dinamica dintre Catherine și Heathcliff, ar trebui să se înțeleagă spiritul rebel și firea sălbatică, ascunse în natura celor doi copii deveniți apoi tineri adulți nesăbuiți și impulsivi, care se transformă în adulți amari și dornici de a-și lua revanșa.

Povestea, spusă sub diverse forme, rămâne aceeași la baza structurii ei: cei doi Catherine și Heathcliff sunt firi încăpățânate, rebele, cu voință de fier, și care, din prea multă iubire, distrug totul în jur, cu consecințe tragice pentru ceilalți. Pe parcursul ambelor pelicule (1939 și 1992) observăm că setea de răzbunare a unui Heathcliff ranchiunos va urmări „obiectul” furiei sale chiar și după ce seducătoarea, ce i-a pus inima pe jar, nu mai e. Catherine este acel personaj-copil care, chiar și la vârsta adultă, încă se joacă. Oricâtă conștientizare și „maturizare” ar căpăta personajul, rămâne, totuși, doar un copil capricios ce dorește mereu jucării frumoase, de care se plictisește, în cele din urmă.

Ceea ce atrage total atenția publicului, în fiecare dintre cele două filme amintite, este un element diferit pentru fiecare în parte. Cel din 1939 atrage prin patina timpului și un mod învechit de a turna: filmarea în alb-negru. Astăzi, aceasta este asociată cu producții vechi și cu cele de artă, implicit filmul cult. Cu toate că se promova de ceva timp, la vremea respectivă, filmul color, alegerea producătorilor a fost cea care se afla la îndemână: filmul alb-negru.

Versiunea din 1992 vine în întâmpinarea publicului său cu tehnici de imagine deosebite, care sugerează o epocă trecută, dintr-o lume aparte. Însă nu imaginea este cea care încântă spectatorul, ci muzica lui Ryuichi Sakamoto. Acesta este cunoscut în industria cinematografică pentru compozițiile sale impresionante din pelicule ca: „The Last Emperor” (1987), „Little Buddha” (1993), „Babel” (2006) și „The Revenant” (2015).

Ralph Fiennes, aflat în 1992 la început de carieră, uimește și azi prin deosebitul său talent actoricesc. Însă, pentru publicul tânăr, nu ar trebui să fie nicio surpriză, având în vedere că un rol dificil precum cel al lui Heathcliff, provine de la același actor care a interpretat personajul detestat de cel puțin două generații: Lord Voldemort, din seria „Harry Potter”.

Așadar, consider că un roman atât de grandios lucrat de Emily Bronte, nu poate fi scos la lumină decât de una dintre aceste două versiuni, față de care nu pot fi părtinitoare.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *