Filmul „Janis: Little Girl Blue”, lansat în 2015, este un documentar regizat de Amy Berg, care spune povestea de viață a artistei Janis Joplin, prezentând mărirea și decăderea, viața și moartea, trăirile intense și dezamăgirile ei – o viață de om. Prin viziune regizorală, se încearcă prezentarea unei biografii colorate a lui Janis, combinând poze vechi, filmări și mărturii ale celor care au cunoscut-o.

Janis Lyn Joplin s-a născut la 19 ianuarie 1943 și a fost o cântăreață de origine americană, considerată una dintre cele mai bune soliste vocale de blues ale anilor ’60. Modul pur și puternic de interpretare a pieselor, combinate cu stilul ei de viață tumultuos și emoțional, au transformat-o într-una dintre cele mai mari staruri ale timpurilor ei.

Povestea este cunoscută de către fanii care au îndrăgit-o pe artista cu un timbru unic, însă, pe scurt, documentarul redă povestea unui copil crescut în Texas, care, având un spirit puternic și revoluționar, a dorit să contribuie la o schimbare: aceea a integrării negrilor în comunitate, respectiv dispariția ideii de segregare. Într-un oraș cu o susținere puternică a Ku Klux Klan-ului, micuța Janis s-a confruntat cu marginalizarea, izolarea și brutalitatea colegilor de școală, doar pentru că aceasta îndrăznea să facă o diferență, într-o lume rasistă.

Crescând, Janis Joplin a dus o viață plină. S-a avântat în lumea muzicii, care era dominată de bărbați și a reușit să își facă auzită vocea. Viața de artist a copleșit-o și a aruncat-o în dependența de alcool și droguri, fapt ce era (și încă este) frecvent întâlnit în tumultoasa lume a artiștilor.

A cântat alături de diverse trupe, ca solistă. A călătorit și a susținut nenumărate concerte, inclusiv în Europa. A cunoscut faima, dar a și plătit tribut către „zeul succesului”: o viață personală tristă, haotică, trăită în singurătate, pendulând între droguri și luciditate.

Janis a devenit cunoscută în 1967, în timpul unei apariții la Festivalul de Pop din Monterey, fiind, pe atunci, solist vocal al unei trupe necunoscute de rock psihedelic din San Francisco: „Big Brother and the Holding Company”. După lansarea a două albume alături de trupă, îi părăsește pentru a-și continua cariera solo, cu propriul ei grup de backing. A cântat întâi împreună cu trupa „Kozmic Blues Band”, iar apoi cu „Full Tilt Boogie Band”. A apărut la festivalul Woodstock și la „Festival Express Train Tour”. Cinci single-uri ale sale au ajuns în Billboard Top 100, inclusiv „Me and Bobby McGee” – care a ajuns numărul unu în martie 1971. Cele mai populare piesele ale lui Janis au rămas: „Piece of my heart”, „Cry Baby”, „Down on me”, „Summertime” și „Mercedes Benz”, acesta din urmă fiind ultimul cântec înregistrat de artistă.

Documentarul este construit ca un tribut pentru Janis Joplin, intenția regizorală fiind de rememorare a vieții ei, așa cum a fost ea, a unei mari artiste. În spatele filmului „Janis: Little Girl Blue” putem observa anumite mesaje pozitive, precum acela de a ne descoperi pe noi înșine, de a asculta propria noastră „voce” și de a crede în noi, chiar și atunci când ceilalți nu o fac.

Acestea fiind spuse, nu mă pot gândi decât la întâlnirea dintre Janis și Bob Dylan de la Monterey, pe vremea când Janis cânta în cafenele și câștiga bilete pentru evenimentul principal. Joplin a asistat la o interpretare a lui Bob Dylan, iar când aceasta s-a terminat, s-a dus la el pentru a-i spune: „Bob, te iubesc! Uh, să ştii că o să fiu faimoasă, într-o bună zi!”. Replica lui Dylan, „Da. Toţi o să fim faimoşi.”, a fost ca o predicție. Deși intenția inițială a fost una prietenoasă, Dylan nu a avut habar despre cât adevăr era în vorbele sale. Această relatare face parte din rememorările lui Jae Whitaker, o fostă parteneră a lui Janis, cu care aceasta din urmă a împărțit, pentru un timp, apartamentul lui Jae.

Sora lui Janis, Laura Joplin oferă, în cadrul documentarului, alte mărturii interesante despre viața artistei: „Voia să fie diferită. Adică, părinţii noştri îşi dăduseră acordul să încercăm orice, fără să realizeze la ce putea duce asta. Janis a fost prima din familie care a aflat, că dacă… dacă faci valuri, s-ar putea să fi băgată în seamă. Aşa că, a făcut valuri, ori de câte ori s-a putut. Îi plăcea să facă valuri.” O astfel de relatare reflectă personalitatea artistei: o femeie puternică, dornică de succes, tânjind după acel loc sub reflectoare. Oare, și-ar putea imagina cineva, azi, că locul unui astfel de caracter e altundeva decât pe scenă?

Astfel de scene întâlnim pe tot parcursul documentarului. Nume cu însemnătate pentru rebelii ani ’60, au acceptat să vorbească în acest elogiu adus artistei rock and roll.

Privitor la imagine, compoziția filmului este una specifică documentarelor, însă adaugă elemente și filtre care să creează o imagine de ansamblu, specifică anilor ’60. Imaginea este realizată din două secțiuni: una clară, în care sunt prezentate mărturiile celor care au cunoscut-o pe Janis, iar cealaltă, compusă din filmările acelor vremuri în care s-a manifestat artista, dar și din scurte filmări ale unor locuri – peste care s-au adăugat filtre specifice, care le fac să arate precum filmările mai vechi. O mișcare regizorală bine gândită este reprezentată de inserarea unor înregistrări video cu artista, care fac întreaga punere în scenă să pară mai reală, mai ușor de atins de către public, conferind o senzație de apropiere față de subiect. Fără astfel de imagini, filmul ar putea să pară slab documentat sau chiar o farsă – având în vedere faptul că sunt prezentate doar mărturiile unor persoane care au cunoscut subiectul, dar care sunt complet subiective.

Sunetul de fond al filmului documentar redă înregistrări ale unor reprezentații live, înregistrări de studio ale lui Janis Joplin, dar și melodii ce au influențat-o în cariera ei muzicală. Interesant este faptul că regizorul a ales să insereze, la începutul filmului documentar, o porțiune din ultimul ei cântec: „Mercedes Benz”, ceea ce vine ca o avertizare că orice început are și un sfârșit.

Joplin era cunoscută pentru abilitățile ei de interpretare. Atât audiența, cât și criticii făceau referiri la prezența ei pe scenă ca fiind una electrizantă. Revista „Rolling Stone” a cotat-o pe Janis Joplin cu numărul 46 pe lista anului 2004 „100 cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor”, iar în 2008, cu numărul 28 în lista cu „100 cei mai mari cântăreți ai tuturor timpurilor”. A fost inclusă în „Rock and Roll Hall of Fame” în anul 1995. Joplin rămâne și astăzi unul dintre cei mai bine vânduți muzicieni din S.U.A., cu 15,5 milioane de albume vândute doar în Statele Unite.

Personal, consider documentarul a fi unul complet, care nu dorește să ascundă nici un aspect – oricât de șocant ar putea să pară – iar compoziția reușește să îmbine amintirile cu faptele, cărora le stau mărturie înregistrări video și poze ce s-au păstrat, utilizând narațiunea la persoana întâi, care ne apropie și mai mult de subiect.

Când faima, dar și singurătatea, au fost prea mult pentru ea, Janis Joplin s-a reîntors la abuzul de heroină care s-o facă să uite. Accidental, și-a administrat o supradoză care i-a adus sfârșitul. A murit la 4 octombrie 1970, lăsând în urma ei doar patru albume.

Dincolo de lumini și de scenă, dincolo de adulație și de publicul apreciativ, chiar dincolo de sclipitoarea și fascinanta viață de artist a încântătoarei Janis Joplin, se află un suflet de copil, neînțeles, cu toate angoasele și coșmarurile lui – se află un om.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *