Înțeleptul și năluca

– Ce e iubirea? – a întrebat cândva un înțelept.

A căutat răspunsul ani la rând, în încercarea disperată de a scăpa de acest gând ce îl frământa.

Înțeleptul era doar un om și el. A căutat în rugăciuni și liniște deplină, dar tot ce a găsit a fost o nălucă. A căutat în alte vieți, ce treceau pe lângă el fără să le simtă cu adevărat, fără să poată gusta din simpla plăcere a unei brize ușoare de vară, fără să audă sunetul melodios al ploii în zilele reci de toamnă, fără să simtă fiorul primului fulg de nea sau fără să vadă cum pomii înfloriți renasc în fiece primăvară.

Anii au trecut cu disperare pe lângă el și s-a trezit în punctul în care a vrut să urmeze năluca. Credea că năluca nu o poate afla în această lume și a jurat credință unei singure mirese. Moartea. Înțeleptul a băut din cupa amărăciunii și a sărutat buzele moi, dar reci ale miresei sale. Ea, moartea, a zâmbit jucăuș și l-a respins.

Acum era cu adevărat nedorit de nimeni.

Înțeleptul, damnat acum să nu fie nici om, nici nălucă, s-a aruncat în dulcea îmbătare a minții și a uitat de chinul său și întrebarea ce îl frământa. Dar într-o seară banală, în care își servea ceaiul, cineva i-a bătut la poarta casei sale.

– Sunt eu, iubirea. Lasă-mă înăuntru și protejează-mă. Vezi tu, înțeleptule?! În încercarea ta de a mă găsi și a ști ce formă am și ce sunt, tu m-ai făcut să gonesc ca o nebună. Nu am știut ce e pacea și ce e liniștea. Nestatornică inimă a ta, ce voia mereu tot ceea ce era adevărat, a uitat să caute înăuntrul ei. Resemnarea ta, liniștea și seninătatea ta m-au chemat într-un final la tine. Am rătăcit prea mult. Încă mă mai vrei?

Cu inima bătând nebunește, înțeleptul a deschis brațele și iubirea i-a cuprins sufletul. Acum era parte din el. Timpul devenea irelevant. Timpul se oprea în loc, pentru ca apoi să galopeze fără a-l simți, iar uneori trecea ca un secol într-o oră. Oare ce mai conta acum pentru înțelept? Răspunsul era în el. Năluca lui era reală, era a lui și parte din el.

Într-o zi inima lui, în care sălășluia iubirea, l-a întrebat :

– Acum mă ai. Ce vei face cu mine?

– Am să te prețuiesc până când nu voi mai fi, iar atunci am să te iau cu mine. Am să divinizez fiecare bătaie a inimii pentru că ești tu, cea care îmi șoptește cuvinte frumoase. Am să te țin aproape și am să te protejez ca pe cea mai de preț comoară. De va fi nevoie, am să-mi deschid pieptul ca să arăt lumii întregi inima mea frumoasă în care viețuiește iubirea. Îmi curgi prin vine, te respir și trăiesc datorită ție, așa că am să îți ofer toată grija și dragostea mea pentru cât de minunată ești.

În povestea înțeleptului găsim iubirea pură, dar nu îi urmați calea. Drumul lui e greu și anevoios. Iubirea are și ea povestea ei, dar nu alegeți nici calea ei, căci oricât de ușor pare drumul ei, acesta e plin de spini și cărări încurcate în care să vă rătăciți.

Caută calea din inima ta și atunci înțeleptul se va reuni cu năluca sa.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verificare anti-roboți *Captcha loading...