2010 a fost unul dintre acei ani foarte productivi, din perspectiva calității, în ceea ce privește industria filmului. Astfel, nici nu mai este de mirare cum o astfel de peliculă grandioasă, precum „Inception”, a fost lansată în acel an fructuos.

Această producție provine de la talentatul regizor Christopher Nolan, iar muzica îi aparține inegalabilului Hans Zimmer. Însă, nici măcar distribuția, ce conține nume sonore de la Hollywood, nu este responsabilă pentru grandoarea acestei pelicule, totul datorându-se unui scenariu complex, bine închegat, ce lansează publicului provocarea deslușirii labirintului minții umane.

De data aceasta, nu este nevoie să persist cu detalii tehnice neinteresante privind filmul, ci mai degrabă ar trebui să insist în dezvoltarea unei singure idei: micile detalii ascunse în străfundurile peliculei, ce trebuie deslușite în hățișul pe care creierul uman îl reprezintă.

Obișnuit deja cu filmele lui Nolan, spectatorul aflat în căutarea unei producții care să-i dezmorțească simțurile și să-i pună sinapsele în mișcare, rămâne mut în încercarea de a dezlega misterul unui proiect care îți zguduie din temelii întreg sistemul pe care se bazează gândirea. Pentru că, la urma urmei, acesta este subiectul abordat de „Inception” – gândul. Însă, Christopher Nolan, căci el este scenaristul acestei creații magice, a dorit să ofere publicului său o poveste cu mult mai complexă decât pare la o primă vedere.

La o primă vizionare, spectatorul ar putea fi tentat să considere că genul căruia îi aparține „Inception” (2010) este S.F., însoțit de nuanțe dramatice. În realitate însă, putem afirma, fără urme de dubii, că asistăm la un suspans psihologic. Pentru că accentul este pus, în note subtile, dar cu indicii puternice, tocmai pe natura gândirii umane, atât de ușor de influențat, încât se poate planta o idee.

Urmărind pelicula cu o minuțioasă atenție, putem descoperi că există două tipuri de adevăruri în ceea ce privește creierul uman: gândirea poate fi manipulată să meargă în direcția dorită (inconștient – necunoscându-se unde încep propriile convingeri și unde se situează ideea plantată) și sentimentele profunde (putem să le spunem chiar emoții) sunt cele ce întunecă judecata corectă.

Mergând pe calea celui de-al doilea fir, pe care numai o producție precum „Inception” ne-o poate dezvălui, ar fi cazul să reducem totul la rațiune. Gândind într-o manieră psihologică, devine evident că orice tip de emoție – fie iubire, fie ură, fie frustrare sau invidie – determină un anumit fel de răspuns ce va deturna cursul obișnuit al gândului, care, la rândul său, va genera acțiuni bazate pe gândire. Revenind însă la primul fir – plantarea în subconștient a unei semințe ce va da naștere unor idei – acesta reprezintă un concept mult mai profund, având și diverse ramificații. Pentru început, am putea simplifica totul, oferind un simplu exemplu: chiar dacă nu le acordăm atenție, reclamele la diverse produse se află peste tot, bombardând vizual și auditiv mintea noastră. Acest fapt, întocmai ca și în „Inception”, poate sau nu să prindă rădăcini în subconștient, în funcție de predispoziția noastră. Astfel se pot explica, cu o mai mare ușurință, alegerile făcute privind un produs de care ne-am lovit agresiv de des. Așadar, „Inception” (2010) explică, prin tocmai desfășurarea acțiunii sale, modul de funcționare al NLP-ului (Programare Neuro-Lingvistică) și cum nu poate exista decizie de care să fii complet sigur că îți aparține.

Pe lângă toate aceste minunate reflecții, aduse în atenția noastră de către Christopher Nolan, trebuie să acordăm și Caesarului ceea ce este al său: nu există peliculă magnific realizată, fără să existe inserat un mic tribut către un rege al debutului cinematografiei, de această dată – Buster Keaton. Dacă am rămâne să ne gândim, pentru câteva clipe, la secvențele spectaculos realizate prin minunea tehnicii moderne, probabil că scena bătăii din coridorul hotelului este cea mai cunoscută din „Inception”. Aceasta amintește de prima folosire a ideii de cameră ce se rotește, în timp ce personajul încearcă să țină pasul cu modificarea nefirească a încăperii – secvență regăsită la comicul anilor ’20, Buster Keaton. Scena cu pricina se regăsește în pelicula alb-negru „The Boat”, din 1921.

Nu aș putea încheia, fără să stărui în gânduri: oare ce e real și ce e plantat printre rânduri?

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *