Filmul „Ieri, azi, mâine”, din anul 1963, prezintă trei episoade din viețile unor cupluri, aparent fără nici o legătură între ele, însă cu atât mai mult, interconectate. Mișcarea de geniu a regizorului Vittorio De Sica a fost această minunată distribuire a poveștii eterne, dintre bărbat și femeie, în trei episoade. Aceste episoade sunt bucăți din ceea ce poate fi povestea oricărui om – bărbat sau femeie, în drumul lor prin viață.

Adelina este tânăra de condiție modestă care s-a căsătorit din dragoste, însă căreia viața nu-i permite decât să supraviețuiască. Astfel, ea recurge la metode mai puțin legale pentru a-și întreține mica familie, fapt ce o va duce spre noi și noi metode, pentru ca, în final, să ajungă în închisoare.

Temperamentală și frumoasă, ea trebuie să își asume rolul bărbatului în casă, atunci când Carmine, soțul acesteia, nu este în stare să o ajute. Relația celor doi e una tipică perechilor în care masculul este redus la un rol mărunt, iar femela este cea care împarte ordine în stânga și-n dreapta, întocmai ca un bun general de armată. Bărbatul devine un preș în fața femeii, fără autoritate sau coloană vertebrală, nefiind în stare nici măcar să o apere pe ea de sine însăși.

Carmine și Adelina reprezintă, în acest caz, unul dintre stereotipiile relaționale ce pot fi observate la multe dintre cupluri: ea latră ordine, el execută; ea se spetește să întrețină familia, el mai face câte un ciubuc, fără însă a lucra undeva stabil; ea își poartă poverile cu grație, pe când el abia se poate descurca în cele mai mărunte situații.

Diametral opus este cuplul Anna și Renzo. Cei doi sunt acel cuplu recent format, dar deja îndrăgostiți (ei bine, măcar unul este, celălalt fiind în expectativă). Ea – o doamnă din înalta societate, măritată și putred de bogată; el – un scriitor ce nu își permite mare lucru, pentru care viața se rezumă la bani.

Anna este neglijentă și frivolă, cu nuanțe egocentriste ce o fac, destul de repede, să scadă în ochii amorezului ei. De cealaltă parte, Renzo este cel care își face griji pentru aspecte ale vieții care o plictisesc pe Anna, realizând că totul se învârte în jurul banilor. Când Renzo are un accident cu mașina Annei, aceasta își dezvăluie adevărata natură, fapt ce pe tânăr îl trezește la realitate.

Tipologia relației dintre cei doi este specifică pentru cuplurile în care unul este bogat, pe când celălalt este de condiție modestă, transformat de cealaltă jumătate a sa într-un animăluț de companie.

Toate acestea culminează cu ultimul episod, în care Mara și Augusto sunt protagoniști. Mara, o femeie care și-a depășit propria condiție, știe să se descurce în viață, câștigând binișor de pe urma bărbaților ce vin s-o viziteze. Însă, ca orice femeie, visează la căsătorie și copii. Cum visurile de tânără nu le-a aruncat, nici respectul de sine nu a dispărut din această femeie, ea rezervându-și dreptul de a primi sau nu compania unui bărbat sau al altuia. Mara poate fi numită oricum, însă nu insensibilă, tocmai această sensibilitate dându-i un aer ingenuu Madonnei decăzute.

Relația Marei cu Augusto este o tortură pentru cel din urmă, acesta fiind plasat pe ultimul loc în lista priorităților tinerei. Lucrurile se precipită într-un ritm îndrăcit, demonstrând, în final, că până și o păcătoasă poate avea veleități de sfântă.

Augusto este, pe parcursul episodului, amorezatul cățeluș care ar face orice pentru un zâmbet al adoratei sale. Acesta întărește ideea, dacă mai există vreun dubiu, că un bărbat poate îndura multe din partea unei femei, atât timp cât nutrește sentimente pentru aceasta.

Fără vreo legătură aparentă, Augusto se aseamănă mult cu Renzo și Carmine, cei trei prezentând cu aproximație postura unui bărbat îndrăgostit în relația cu femeia iubită, fiecare supunându-se, la un moment dat, dorințelor doamnei inimii sale. Aceiași similitudine există între personajele feminine: Mara, Anna și Adelina, însă acestea profită de iubirea bărbatului, pentru a îl face sclav al mofturilor feminine.

Cu aproximativ 20 de filme la activ până în anul 1963, când acceptă să realizeze regia filmului „Ieri, oggi, domani”, De Sica reușește să îmbine într-un mod inedit trei povești ce par fără legătură una cu cealaltă, dar care sunt atât de similare. Cu această peliculă, Vittorio De Sica reușește să primească încă o recunoaștere, în anul 1964, capodopera sa fiind nominalizată la cea de-a 37-a ediție a Premiilor Academiei. Cu acest prilej, „Ieri, oggi, domani” va câștiga titlul de „Cel mai bun film străin” al anului 1964.

Probabil că acest premiu se datorează nu doar regiei, dar și actorilor celebrii ce au făcut parte din distribuție: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. Cei doi interpretează câte trei roluri diferite, care vor fi foarte bine puse în scenă, unele prin talentul și pasiunea tinerei Sophia, celelalte prin experiența și maturitatea lui Mastroianni.

Sophia Loren s-a născut în Italia, în anul 1934, începându-și cariera de actriță la vârsta de 15 ani, însă nu este pe deplin recunoscută până când Vittorio De Sica nu o face faimoasă cu „La ciociara”, în 1960. Acesta este filmul care îi va aduce tinerei premiul pentru „Cea mai bună actriță” din partea Academiei, fiind prima actriță de origine străină care a avut acest privilegiu.

La începutul anilor ’70, Sophia își întemeiază o familie, așa că va petrece din ce în ce mai puțin timp pe platourile de filmare, dedicând mai mult timp celor dragi și oferind publicului doar apariții speciale în filme.

Nenumăratele premii câștigate i-au oferit pe deplin statutul uneia dintre cele mai bune actrițe italiene ale anilor 1960-1970. În 1991, i se oferă un premiu onorific din partea Academiei pentru întreaga ei activitate.

Marcello Mastroianni s-a născut în Italia, în 1924. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, a fost trimis într-un lagăr de concentrare german, însă a reușit să evadeze, refugiindu-se la Veneția, unde a rămas ascuns. Debutul său în filme a avut loc în 1939, în calitate de figurant. Cel căruia îi datorează succesul său este Luchino Visconti, celebru regizor italian care, în 1957, îl descoperă pe tânăr, oferindu-i acestuia rolul principal în „Le Notti Bianche”, adaptare după Feodor Dostoevski. De aici, cariera sa are o ascensiune interesantă, devenind unul dintre cei mai faimoși și îndrăgiți actori ai filmelor italiene. Cariera sa este constituită din peste 140 de filme, cele mai cunoscute fiind: „La dolce vita” (1960), „Căsătorie în stil italian” (1964), „O zi deosebită” (1977) și „Amanții” (1968). Moare în 1996, în urma unui cancer pancreatic. În urma sa au rămas memorabilele sale filme, trei nominalizări la Oscar, 43 de premii câștigate și alte 18 nominalizări la diverse premii.

Dacă filmul „Ieri, oggi, domani” s-a bucurat de recunoaștere și apreciere la vremea lansării sale, acum putem spune că a devenit un clasic, încă apreciat de publicul larg. Criticile vremii spun că această comedie a lui De Sica este una spumoasă, cu umor fin, iar interpretările actorilor principali sunt de excepție.

Însă, dacă ar fi să ne gândim la un alt aspect care ne atrage atenția, atunci acesta este cu siguranță coloana sonoră. Aceasta a fost opera lui Armando Trovajoli, compozitor italian, care este, cel mai probabil, cunoscut în industrie pentru participarea sa la filmele: „Căsătorie în stil italian”, „Ieri, oggi, domani” sau „Kill Bill: vol. 1”.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verificare anti-roboți *Captcha loading...