Gene Hackman, în vârstă de 86 de ani, are la activ un palmares impresionant de aproximativ 100 de filme în care a jucat, două premii Oscar, 31 de alte premii și 37 de nominalizări. Putem spune că, după o viață în care a interpretat nenumărate roluri, Hackman este un actor complet, putând să interpreteze orice rol cu succes.

Dintre multitudinea de roluri, nu putem să nu ne amintim de personajul lui Gene, Max din „Scarecrow” („Sperietoarea”), film din 1973. Acesta este un bătăuș, proaspăt ieșit din închisoare, cu o dorință aproape obsedantă de a-și deschide o spălătorie de mașini în Pittsburgh. În drum spre sora sa, întâlnește un tânăr ciudat și vesel, Francis Lionel (Al Pacino), pe care Max imediat îl numește Lion. O anumită scenă ne atrage atenția, deoarece aceasta va fi definitorie pentru film. În ea, Lion îl întreabă pe Max ce cred ciorile despre sperietoare, întrebare la care tot Lionel va răspunde, spunând că ciorile se amuză de înfățișarea ei și de aceea lasă recoltele în pace.

Gene Hackman reușește să compună destul de bine un personaj ciudat, cu ticuri și fixații, aparent un pic „atins” de nebunie. Jocul actoricesc este credibil și cât se poate de uman, creând, pe alocuri, senzația de autenticitate a unui caracter straniu.

Max mizează pe cartea nebuniei. De fapt, el e speriat de viață și, pentru că nu vrea cu adevărat să simtă gustul vieții, se aruncă cu capul înainte într-o bătaie și sfârșește din nou după gratii. Sperietoarea e Max, iar dacă la început pare intimidant, în final personajul devine comic.

Dacă, până la jumătatea filmului, Lion este cel care are grijă de Max, de aici încolo, Max își va asuma rolul de părinte pentru prietenul său. Când Lionel pare să-și fi pierdut sănătatea mentală, Max are dificultăți în a accepta acest fapt, dar, în final, va face alegerea corectă și va da totul pentru amicul său.

Frumusețea filmului constă tocmai în interpretarea de excepție a actorilor care se dedică personajelor, dându-le viață. Atașamentul dintre cei doi devine, pe parcursul filmului, atât de strâns, încât par să nu poată funcționa unul fără celălalt.

Deși „Filiera franceză” a fost realizat cu doi ani înaintea filmului „Sperietoarea”, în 1971, personajul Max, din cel din urmă, pare să aibă multe în comun cu Doyle. Doyle este polițistul ce joacă un rol dur în „Filiera franceză”, film ce i-a adus un premiu Oscar lui Gene Hackman.

Doyle pare să fie un caracter interesant, un polițist dur, justițiar, dornic să pună legea în aplicare, chiar și numai pentru un „joint” ținut la șosetă. Acesta se aseamănă mult cu Max, fiind mereu pus pe harță, însă cu o urmă de sensibilitate în adâncul său.

Cu „Filiera franceză”, Gene Hackman demonstrează că poate fi un actor formidabil, film pentru care a și fost răsplătit. Cu fiecare film, Hackman își dezvăluie talentul, dăruindu-se publicului.

Însă, artistul nu este complet dacă nu demonstrează caracter și sensibilitate. Gene realizează, în 1970, filmul „I never sang for my father” („Nu am cântat niciodată pentru tata”), unde interpretează rolul lui Gene, un tânăr scriitor și profesor, care nu a avut niciodată parte de aprecierea tatălui său. Moartea mamei lui Gene declanșează o serie de emoții și acesta se vede nevoit să ia decizii în privința părintelui său, pe care nu îl mai poate lăsa să se descurce de unul singur. Plecarea din lumea celor vii a mamei sale este ca un declic pentru tânărul care va lua contact cu lumea lipsită de compasiune a sistemului de îngrijire al bătrânilor, acest fapt făcându-l să-și dorească să nu apuce ziua în care va depinde de mila celor din jur. Astfel că el nu va considera aceasta ca pe o opțiune pentru tatăl său, ci va dori să îl aibă aproape.

Personajul duce o continuă luptă cu sine, datorită remușcărilor ce îl încearcă. Dorințele de a se căsători și de a se muta în California, îl fac pe Gene să se simtă vinovat.

Cum relația tată-fiu este una dificilă, decizia de a-și vedea de propria viață atârnă și mai greu pe umerii tânărului. Tot ce și-a dorit vreodată Gene, a fost să își iubească tatăl, însă bătrânul egocentrist nu i-a permis acest lucru, rămânând ca băiatul să aibă doar respect pentru acesta. Dorința de apropiere a lui Gene vine pe fondul poveștilor tatălui său, despre viața grea a celui din urmă și relația pe care a avut-o cu propriul tată.

Gene Hackman realizează, cu personajul său, un rol impresionant prin sensibilitate, scindat între ce ar vrea și ce ar fi moral. Tânărul Gene este divizat între sentimente și datoria sa față de sine, iar singura soluție este un compromis între toate elementele.

Însă Gene Hackman nu a realizat doar roluri de băiat bun. Fiind un maestru al filmului, a interpretat cu succes și personaje negative.

Cel mai iubit antierou al său este, probabil, Lex Luthor din filmul „Superman IV”, realizat în 1987. Acesta a fost un rol tratat cu umor de actor. Personajul se prezintă singur ca fiind un ciudat: un geniu nerecunoscut, cu o ură inexplicabilă pentru animale, copii și Superman. Ca orice geniu, Lex Luthor este și un pic nebun, ceea ce îl face să comită greșeli ce îl vor duce, inevitabil, după gratii.

Nu poți să urmărești vechile filme cu Superman și să nu ai o oarecare simpatie pentru Luthor. Personajul este prezent în „Superman III” și „Superman IV”, interpretat de același Gene Hackman, devenind un antierou simpatic, fapt destul de rar întâlnit în filmele cu supereroi și infractori. Dar Lex Luthor nu este singurul personaj negativ din cariera lui Hackman. Probabil, oricine își amintește filmul „The quick and the dead” („Mai iute ca moartea”) din 1995, unde actorul interpretează un răufăcător fără scrupule, malefic și iubitor de sânge vărsat. Personajul este Herod – un ticălos ce pune stăpânire peste un biet orășel din Vestul Sălbatic și peste locuitorii acestuia.

Gene Hackman își joacă magistral rolul, demonstrând că vârsta și experiența acumulată își spun cuvântul în construcția de personaje extraordinare. Rolul lui Herod este unul diferit pentru Hackman, deoarece personajul este un ticălos ce își ia în serios poziția de conducător și nu lasă loc pentru personalitatea jovială a actorului. Comparativ cu Lex Luthor, care, în cele din urmă, pare să fie doar un bufon, Herod este un caracter dur, ce resimte satisfacție în crime.

Totuși, nu doar rolurile comice sau cele de antierou îl definesc pe Hackman. Gene demonstrează, în „The Domino Killings” („Principiul dominoului”), realizat în 1977, că poate să realizeze și un rol complex, pentru care ar fi meritat un Oscar. Aici, Gene îl interpretează pe Roy Tucker – un pușcăriaș care, se pare, nu a comis niciodată crima de care este acuzat. Acesta este un dur, intrând într-o situație fără ieșire, postură în care este pus de un grup de oameni ce îl scot din închisoare pentru a realiza treburile lor murdare. Drept recompensă, Tucker o primește înapoi pe soția sa. Aceasta este singura sa slăbiciune, astfel demonstrând că, în adâncul unui suflet împietrit, se pot ascunde și sentimente.

Personajul lasă, până aproape de final, impresia unui ucigaș cu sânge rece. În „Principiul dominoului”, Hackman portretizează un erou serios, determinat, pe care și-l conduce cu mână de fier spre deznodământ. Un astfel de rol, puternic și foarte bine conturat, este demn de talentul actoricesc al lui Gene Hackman.

Per total, actorul demonstrează, prin multitudinea de filme, că poate pune în scenă orice rol, dificil sau ușor, împrumutând personajelor sale din șarmul personal.

Hackman este actorul complet, prin interpretările sale de excepție și sensibilitatea de care dă dovadă în realizarea anumitor roluri. Poate că și lipsa atractivității acestuia l-a determinat să joace atât de expresiv, însă șarmul, cu siguranță, l-a determinat să câștige simpatia publicului.

Despre Gene Hackman nu este, neapărat, nevoie să vorbească cineva. Sunt suficiente filmografia acestuia și nenumăratele premii, ce i-au recunoscut munca de o viață.

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *