În decada a doua a secolului trecut, prohibiția, muzica jazz, afirmarea femeii și criminalitatea erau în floare. „Chicago” este musicalul care reușește să combine, cu succes, toate elementele definitorii ale unei epoci. Când vorbim despre perioada interbelică, ne gândim irevocabil la strălucirea aparte a femeilor, la muzică și la lejeritatea din comportamentul celor care încercau să celebreze viața. Spun aceasta pentru că Primul război mondial se încheiase cu puțin timp în urmă, iar faptul că cei rămași în viață reușiseră să supraviețuiască, era considerat a fi incredibil, chiar miraculos – de aceea exista atâta libertate în comportament, cu toate interdicțiile nou introduse.

Mai puțin cunoscute publicului larg și aduse în atenție de către producția din 2002, sunt bazele pe care aceasta s-a constituit. Cu toate că personajul Roxie Hart nu a existat vreodată, acesta a fost inspirat din povestea unei criminale a anilor 1920, Beulah Annan. Cea care a creat povestea „Chicago”, a fost reporterul „Chicago Tribune”, Maurine Watkins. Aceasta a preluat povestea lui Annan și a transpus-o într-o dramă pentru scenă, în 1926. Un an mai târziu, avea să apară filmul mut, pentru ca, în 1975, să fie compus musicalul, culminând, în 2002, cu filmul muzical – toate sub același titlu:  „Chicago”.

În esența sa, pelicula este o satiră a moravurilor vremurilor, o parodie a stereotipiilor care, până în ziua de azi, sunt luate în considerare de către marea majoritate a oamenilor. Creatoarea piesei de teatru și-a schițat personajele în așa măsură încât acestea să fie niște caricaturi, fără trăsături umane definitorii, pentru ca publicul să nu poată empatiza cu acestea ci, din contră, să le deteste. O astfel de abordare, greșit interpretată în perioada prohibiției, probabil a inspirat conturarea personajelor psihotice, cu trăsături de caracter repulsive, prezentând, într-o manieră comică, tipologii de comportament ale anumitor categorii.

Întâi ne este prezentată lumea spectacolului, unde Velma Kelly are un număr împreună cu sora sa. Pe parcursul peliculei, aflăm că o astfel de femeie de scenă este admirată de către publicul feminin. Dar istoria ne învață că aceasta este o afirmație cât se poate de falsă, având în vedere că, până aproape de sfârșitul perioadei interbelice, o astfel de îndeletnicire pentru sexul feminin era considerată degradantă și neconformă cu normele societății.

Prezentarea avocatului reprezintă o altă problemă, arătând publicului o tipologie falsă, care nu se poate aplica tuturor. În acest caz, el este înfățișat ca un profitor al unor situații disperate, croindu-și drum spre succes prin minciună și manipulare, știind prea bine despre simpatia juriului pentru cazurile în care o femeie este implicată. Cea de-a doua parte nu este deloc departe de adevărul istoric, având în vedere că multe cazuri din anii 1920-1930 au fost greșit instrumentate, doar pentru că făptașul era femeie. Pe atunci, crezul populației era că o femeie trebuie să aibă un motiv bine întemeiat pentru a comite un delict. Scuza era căutată în viața acesteia, iar dacă soțul nu o neglija sau nu era abuziv, atunci cu siguranță și-a pierdut mințile din cauza poluării și a tumultului orașului – prea mult pentru o ființă fragilă.

Și, în ciuda modului în care a fost creat „Chicago”, acesta este, fără nici un dubiu, unul dintre cele mai bune musicaluri puse pe peliculă pentru un public larg. Acestea fiind spuse, nu ne surprinde să aflăm că a primit 121 de nominalizări, 49 de premii și a câștigat 6 Oscaruri. Aprecierea pentru imagine, decoruri și muzică, nu trebuia neapărat confirmată de către premii, însă ele reprezintă încununarea unui succes. De altfel, decorurile interioare sunt cât se poate de autentice, încercând să aducă la viață o epocă în care jazz-ul era stilul muzical apreciat, iar „flapper girl” era moda ce se voia adoptată de către femeile devenite, peste noapte, mai puternice și având mai multe drepturi datorită mișcării sufragetelor. Rochiile mai scurte și pline de paiete, tunsoarea scurtă cu onduleuri sau poate un bob șic, descoperirea localurilor unde se puteau duce, în sfârșit, fără însoțitoare, dar, mai ales, tendința de epatare prin fumatul țigaretelor din foi, considerat la acea vreme a fi un gest al femeii emancipate – toate acestea defineau anii ’20 zburdalnici, atât de bine ilustrați pe marele ecran.

Și, în ciuda acțiunii de scurtă durată, intercalată cu momentele de show muzical, descoperim trăsături umane tipice și adevăruri istorice, ascunse în spatele unui spectacol frumos ambalat. Dacă anterior am specificat că se căutau scuze pentru acțiunile violente ale femeilor, acum doresc să aduc în atenție faptul, mai puțin cunoscut, că femeile casnice, încă din secolele modernității, XVIII-XIX, deveniseră dependente de orice tip de substanțe psihotrope, din simpla monotonie de zi cu zi. Plictisul resimțit de femeile obligate să rămână acasă, pentru a îngriji gospodăria și progeniturile, le-a determinat să apeleze la doctorii mai mult decât încântați să le ofere rețete pentru substanțele devenite, din 1920, interzise. Însă, interdicția nu a devenit un impediment pentru ca acestea să își procure doza necesară ieșirii din banalul fiecărei zile. Având cunoaștere despre acestea, putem concluziona că o parte a numărului mare de femei care, în perioada interbelică, au fost încarcerate la Penitenciarul statal Cook din Chicago, fie consumaseră substanțe interzise, fie se aflau sub influența băuturilor alcoolice.

Însă strălucirea, muzica specifică perioadei, costumația sau decorurile nu sunt singurele „vinovate” de succesul producției din 2002, ci și actorii extraordinari care au participat la realizarea sa. Renée Zellweger este o actriță americană care are în palmares aproximativ 40 de pelicule, succesul fiindu-i recunoscut printr-un premiu al Academiei, pentru „Cold Mountain” (2003). Filmografia acesteia cuprinde o serie de filme cu priză la public, dintre care putem aminti: „Jerry Maguire” (1996), „Bridget Jones’s Diary ” (2001) și  „Cinderella Man” (2005).

Catherine Zeta-Jones a devenit cunoscută pentru rolul Elena din „The Mask of Zorro” (1998), unde a primit replici de la deja celebrii Antonio Banderas și Anthony Hopkins. Doi ani mai târziu, faima tinerei actrițe crește prin căsătoria cu deja notoriul Michael Douglas. În 2000, aduce pe lume un fiu, urmat, trei ani mai târziu, de o fiică. Între rolurile interpretate, viața de familie și aflarea despre cancerul soțului, Zeta-Jones cade în depresie și recunoaște public că suferă de bipolaritate de tip II. După ce, în 2013, cei doi soți iau o pauză, trăind separat, un an mai târziu se împacă, Douglas declarând că „sunt mai puternici ca oricând”.

Richard Gere este actorul care nu mai are nevoie de nicio introducere. Cunoscut publicului feminin pentru peliculele romantice în care și-a lăsat amprenta, acesta a fost recompensat cu un Glob de Aur pentru musicalul „Chicago”, de-a lungul carierei sale acumulând peste 56 de titluri. Cei 44 de ani dedicați lumii filmului, i-au adus în palmares 27 de nominalizări și alte 20 de premii.

Titlu: „Chicago” (2002)
Genuri: muzical și comedie
Regizor: Rob Marshall
Scenariști: Bill Condon, după o carte de Bob Fosse și un roman de Fred Ebb, având la bază piesa realizată de Maurine Dallas Watkins
Producători: Jennifer Berman, Don Carmody, Sam Crothers ș.a.
Muzică: Greg Calbi – masterizarea soundtrack-ului; John Kander – compozitor; Randy Spendlove – producător muzical executiv; E. Gedney Webb – editor muzical ș.a.
Distribuție: Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere ș.a.
Durată: 113 minute
Buget estimat: 45.000.000 $

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Verificare anti-roboți *Captcha loading...