„Amarcord” (1973) este opera lui Federico Fellini, unul dintre cei mai buni regizori italieni. Cu această producție, el subliniază ceea ce deja era evident în lumea filmului său: nostalgia unei vieți sau viața ca un vis. „Amarcord” înfățișează, în primul rând, viața ce se desfășoară în jurul ciclului naturii, într-un orășel aflat pe coasta Italiei.

Filmul din 1973 are la bază, ca majoritatea creațiilor lui Fellini, viața și visurile, așa cum acestea sunt transpuse din imaginația regizorului. Însă Federico a fost mai mult decât un simplu regizor, el participând și în calitate de scenarist la multe dintre peliculele asupra cărora și-a lăsat amprenta.

Pentru a înțelege opera, este necesar ca autorul să fie înțeles. Federico Fellini provine dintr-o familie cu un tată comis voiajor și o mamă cu descendență burgheză. Familia acesteia s-a opus alianței dintre cei doi, considerând nedemnă uniunea cu un ajutor de brutar la o fabrică de paste, iar pe deasupra, provenind dintr-o familie de umili țărani. Federico a urmat studiile universitare la Roma, depășindu-și condiția și proveniența. În această perioadă era atras de ideea unei cariere în ziaristică, surescitând interesul unor editori, interesați de caricaturile sale. Mai multe articole ale sale au stârnit interesul și au ajuns să fie folosite într-o serie de emisiuni radio. De aici încolo, Fellini a cunoscut succesul, lansându-se în lumea filmului prin munca depusă la scenariul unei pelicule a lui Roberto Rossellini, „Paisan” (1946). Interesul acestuia pentru producții cinematografice a crescut, în urma unei vizite în camera de editare.

„Amarcord” se desfășoară pe parcursul unui an, de la o primăvară la alta. Subiectul urmărește desfășurarea lină, uneori monotonă, a vieții locuitorilor unui orășel de pe coasta Italiei. De remarcat aici este faptul că însuși Fellini provine dintr-un astfel de orășel, Rimini, acest loc marcându-i într-un fel existența, iar apoi inspirându-i scenariile.

În desfășurarea poveștii, urmărim câteva personaje: Gradisca, frumoasa orașului, care și-ar dori să întemeieze o familie, însă nu are cu cine, deoarece marea majoritate a bărbaților disponibili nu se ridică la standardele crudei tentații; Volpina – prostituata orașului, veșnic în căutare de amatori; Giudizio – istoricul orașului, acționând întocmai ca un narator al poveștii, își face apariția secvențial pe parcursul acțiunii; Titta și colegii săi de școală, dar și familia acestuia.

Filmul debutează cu o scenă în care tradițiile păgâne încă fac parte din existența orășenilor din Italia anilor ’30: pentru a alunga iarna, aceștia ard un rug în vârful căruia postează o păpușă din cârpe și paie, reprezentând vrăjitoarea vechiului an. Alte scene ce ocupă un loc important sunt cele de la școala lui Titta; mesele care se încheie inevitabil cu o ceartă – tipic italian; o zi de vară în care familia, reîntregită de unchiul internat la un sanatoriu, petrece timp împreună la o mică fermă (aici ar trebui menționat faptul că, în amintirile regizorului, există astfel de scene în care își petrecea timp la micuța casă de la țara a bunicii sale paterne, secvență prezentă în mai multe filme ale sale);  o zi de început de toamnă, în care întreaga suflare a orașului așteaptă în bărci trecerea unui mare vapor – o realizare grandioasă a statului – sau alte astfel de momente.

Fiecare bucățică din film încearcă să ilustreze cât mai fidel, într-un mod metaforic sau dimpotrivă, literalmente prozaic, episoade de viață ale locuitorilor Italiei lui Mussolini. Acest fapt este viu ilustrat printr-o paradă dedicată liderului națiunii, dar și prin scenele în care locuitorii de sex masculin sunt anchetați în urma unui incident menit să lezeze amorul propriu al adepților lui Il Duce.

Viața, așa cum e ea, era aproape neschimbată în momentul în care a avut loc lansarea peliculei, față de cel când are loc acțiunea. Fellini a dorit să realizeze o apropiere a celor două timpuri, a căror deosebire există doar în evoluția tehnologică, însă nu și în modul în care oamenii gândesc, acționează sau trăiesc.

Titlul filmului a fost atent ales de către Federico Fellini, având în vedere că „amarcord” este un neologism în dialectul italian din Rimini, însemnând „îmi amintesc”. Poate de aceea totul este evocat întocmai ca o nostalgie din memoria unui privitor distant, iar multe secvențe par a fi bucăți de vis.

Per total, pelicula din 1973 a fost bine primită în lumea celei de-a șaptea arte, fiind recompensată cu 18 premii și acordându-i-se un Oscar, în 1975, la categoria „cel mai bun film străin”. Recunoașterea internațională a efortului depus de Fellini în realizarea „Amarcord” se datorează în parte și subiectului secundar abordat: curgerea lină a existenței, uneori însoțită de comicul situației, alteori amară până la dramatism. O astfel de combinație neobișnuită, ce smulge lacrimi și râsete, pe parcursul a 123 minute, nu putea să fie altfel decât bine primită, atât de spectatori, cât și de criticii de specialitate.

Astfel de aprecieri apar pe fondul unei profunde înțelegeri a ceea ce se ascunde cu adevărat în povestea peliculei. Cunoscând istoricul reputatului regizor, putem afirma, cu oarecare certitudine, că scenariul este o istorisire atent creată, din metafore și secvențe pitorești, care însumează o autobiografie a nostalgiilor lui Fellini. Un astfel de regizor și scenarist, care își pune o bucată din sine în realizările sale, nu poate întâmpina decât aprecierea celor care îi vizionează filmele.

Personajele ce dau culoare „Amarcord” vin și pleacă; unele vorbesc direct publicului, altele își urmează cursul vieții, nederanjate aparent de ceea ce le înconjoară. Așa este și în viață: unii continuă să trăiască monoton, urmând valul de mulțime care, asemenea unor oi, acționează toate la unison, într-o imitație perpetuă. De cealaltă parte, se situează cei care au o conștientizare a exteriorului, dorind o evadare din cotidian prin interacțiunea cu ceea ce există dincolo de înțelegerea obișnuită.

Pentru publicul larg, pelicula poate părea plictisitoare – prin acea înșiruire de momente, fără o legătură logică, dar care au aceleași personaje, cu care devenim familiari încă din primele secvențe. Însă această monotonie este îndepărtată atunci când vizionezi scene de o reală frumusețe, iar treptat te întorci la acele momente când, pentru o secundă, banalul ce te înconjoară se transformă în poezie, doar pentru că apar primii fulgi mari de zăpadă. Pe întreg parcursul filmului, secvențe cotidiene se împletesc cu peisaje mirifice, menite a sublinia întreaga metaforă a desfășurării ciclice a vieții.

De apreciat la o asemenea creație, sunt decorurile pitorești, dar și costumația atent aleasă pentru a ilustra cât se poate de fidel epoca ce se vrea a fi evocată. Astfel, nu putem să nu comparăm „Amarcord” cu pelicule realizate în chiar anii despre care subiectul ne amintește, și să subliniem o reală evoluție în creația de pelicule, în cei patruzeci de ani care le desparte.

Remarcăm faptul că Federico Fellini a fost apreciat de-a lungul vieții, pentru multe dintre filmele sale, de către personalul de specialitate, „Amarcord” înscriindu-se pe această listă. Însă, cu toate acestea, publicul amator de pelicule italiene, consideră că „La Strada” (1954) și „La Dolce Vita” (1960) sunt, cu adevărat, marile realizări ale regizorului.

„Amarcord” este acel gen de peliculă „despre viață”. Așa cum se desfășoară acțiunea, aceasta trece prin cursul unui an din viața unui orășel uitat din Italia, unde întâlnim diverse personaje colorate. Acestea uneori stârnesc râsul, alteori înduioșează, sau poate chiar ne fac să reflectam asupra cursului vieții și a evenimentelor ce au loc pe parcursul ei. În esența sa, „Amarcord” este despre oameni și viață, despre cum, de fiecare anotimp, ne leagă o tradiție sau o dulce amintire.

Titlu: „Amarcord” (1973)
Genuri: comedie, dramă
Regizor: Federico Fellini
Scenariști: Federico Fellini și Tonino Guerra
Producător: Franco Cristaldi
Muzică: Nino Rota
Distribuție: Magali Noël, Bruno Zanin, Pupella Maggio ș.a.
Durată: 123 minute

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *