„The Artist” (2011) – când istoria filmului se împletește cu arta

De o bună perioadă de timp, m-a apucat o frenezie a revederii unor filme și chiar a vizionării pentru întâia oară a unor pelicule, pe care am refuzat, cu cea mai acerbă încăpățânare, să le văd. Poate vă întrebați de ce o împătimită a celei de-a șaptea arte, prin ale cărei vene curg benzi de film în loc de sânge, ar refuza să vadă anumite pelicule. Răspunsul se scurge natural din propria-mi materie cenușie – pentru că masele au început să consume cantitate și nu calitate; pentru că s-a dat uitării o eră în care filmul era rege, în care priveai o peliculă pentru a ți se deschide o lume pe care nu ai fi descoperit-o altfel; pentru că refuz să iau de bun ceea ce o majoritate consimte că e de mare valoare (când, de fapt, s-a demonstrat de atât de multe ori că publicul alege haotic ori în baza efectului de turmă, în detrimentul argumentării pe bază solidă și în detrimentul unui spirit critic). Până la urmă, tratați această încăpățânare a mea cum vreți, iar eu am să continui să fac cum și ce știu eu mai bine.

Nu am să vă vorbesc despre film în sine (cum de altfel nu o fac niciodată; din respect pentru privitorul care poate n-a avut ocazia unei vizionări a peliculei despre care vorbesc), ci am să aduc în atenție alte aspecte mult mai importante. În primul rând, despre acest film, critica de specialitate din străinătate a scris mult și divers, pe când lumea aceasta a cinefililor români, pare să treacă sub semnul tabloidizării ori al anonimatului multe capodopere ce iau naștere pe ecranul de argint. Filmul de față nici nu este tratat cu seriozitate și nici nu are parte de spațiul meritat.

Când vorbim despre un film care a câștigat Oscarul, mereu ne vom referi la: poveste, imagine, sunet, jocul actoricesc și multe altele. De data asta însă, vom scoate în evidență un alt unghi: povestea evocată de poveste.

Există o regulă nescrisă care, de cele mai multe ori, îți vine în minte atunci când auzi despre un film alb-negru: cu siguranță imaginea ori este filmată prost, ori te debalansează tocmai pentru că nu are culori. Așa că, în mintea ta, privitorule, se declanșează două răspunsuri automate: e vechi, deci e prost sau: e vechi, deci mă va plictisi de moarte. „The Artist” (2011), după cum se vede, nu este deloc vechi, așa că nu ar avea de ce să îți declanșeze răspunsul automat pe care ești pregătit să-l dai, ci este cât se poate de „proaspăt” (fabricat în 2011), chiar dacă este filmat cu vechea tehnică, drept un omagiu adus trecutului.

Poate că primul lucru pe care un spectator ar trebui să-l știe este că fără filmele acestea „plictisitoare” și fără de „culoare” nu am fi avut astăzi efecte speciale, nici povești și nici costume ori decoruri atât de minunat meșteșugite. Ce să vedeți, dragi cititori – în acele vremuri, când cinematografele erau pline până la refuz și când peliculele erau alb-negru, a luat naștere adevărata creativitate și s-a pus pe picioare întreaga industrie a filmului, așa cum o cunoaștem noi azi. Așa că „The Artist” (2011) vine în întâmpinarea cinefilului pasionat cu o peliculă tribut.

„The Artist” (2011) este evocarea unei file de istorie din care toți am avea și azi de învățat. Subiectul principal, pentru mine personal, este unul al încăpățânării acerbe de a te adapta și a îmbrățișa ce-i nou, chiar dacă acest lucru te ruinează. Așadar, în lumina acestei teme, putem spune că până și în viața noastră cotidiană întâmpinăm astfel de dificultăți – de la individul, aflat în ultimii ani ai tinereții sale, căruia îi este greu să țină pasul cu întreaga lume aflată în perpetuă schimbare, până la bătrânul inadaptat la vremuri, care refuză să accepte progresul tehnologic ca pe un pas spre evoluție și un viitor altfel pentru generațiile ce vor urma. Toate astea fac parte din viața noastră de zi cu zi și, poate că, la un moment dat, și noi ne vom afla în această postură ingrată de a reprezenta personajul depășit de situație.

Însă, nimic din toate astea nu te frapează mai tare la peliculă decât acele mici șopârle inserate pe tot parcursul celor 100 de minute. De la joaca cu nume atent selectate pentru a-ți aminti, spre exemplu, de celebrul actor Rudolph Valentino, până la atenția privind selectarea actorului din rolul principal ce are un aspect fizic precum al lui Gene Kelly – cunoscut publicului larg pentru roluri din filme precum: „Singin’ in the Rain” (1952) sau „An American in Paris” (1951); ori a jocului actoricesc extrem de conturat, până la aerul a la Clark Gable pe care-l emană personajul.

În memoria privitorului ce urmărește această peliculă trebuie să stăruie un singur gând: filmul din 2011 este un superb omagiu oferit cinematografiei mute și a părinților ei, fără de care astăzi nu am avea ocazia să ne îmbogățim spiritul și nici să ne umplem zilele și nopțile cu producții bune și mai puțin bune.

Cu astfel de gânduri, am urmărit la intensitate maximă fiecare scenă și am făcut o călătorie prin istoria filmului vechi, fiecare cadru evocându-mi un moment, o senzație sau un gând pe care le-am trăit urmărind o anume peliculă (spre exemplu: „The Jazz Singer” (1927) ori „Amelia” (2009), cu toate că acestea nu au nici cea mai mică legătură cu acțiunea, însă vibrația pozitivă și scenariul atât de superb pus la punct au reușit să mă plimbe prin mare parte din filmele pe care le-am văzut până în prezent).

Acestea fiind spuse, recomand „The Artist” (2011) pentru o privire înapoi în timp și pentru a servi drept o rampă de lansare spre iubirea pentru bătrânele filme alb-negru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.